Sunt plină de regrete... Am avut încredere oarbă în acel bărbat. Sufletul mă apasă din ce în ce mai mult și îl simt ca un ghețar. Regret fiecare zâmbet pe care i l-am oferit, regret că eram fericită atunci când îl priveam, regret că eram dispusă să merg până la capătul lumii pentru el, regret fiecare fiecare îmbrățișare de a lui care îmi încălzea sufletul dar și fiecare lacrimă care a curs pentru el.
M-am pierdut într-o lume care nu îmi mai aparținea. Nici omul meu, omul lângă care mă simțeam împlinită și fericită nu îmi mai aparținea. Îl simțeam tot mai departe sufletește de mine. Parcă nu mai împărțeam aceleași vise, trăiri și sentimente. Nu ne mai ofeream siguranța și respect. Devenisem doi străini care se mințeau ca drumurile lor s-au împreunat și nu se vor pierde la prima cotitură. Trăiam în minciuna care era viața lui.
El a fost actorul de pe scena mea. Scenă pe care și-a jucat rolul cu măiestrie. A primit liniște, aplauze, zâmbete iar apoi, grăbit, și-a adunat lucrurile și a plecat lăsând în urma lui o scenă goală și rece. Odată cu plecarea lui, cortina s-a tras iar teatrul sufletului s-a închis.
Nu a privit să vadă ce gol a lăsat în urma sa. Mi-a închis ochii și a dispărut miraculos când totul era dulce și frumos. Mi-a furat sufletul și m-a lăsat ruine. Dar timpul trece și viața merge înainte, fiecare dintre noi alegându-ne cu lecții de viață.
